Rai pierdut 2010.

Nu mai ştiu acum dacă maturizarea presupune clădirea unor principii sau dărâmarea unor credinţe. Cert este că Dumnezeu nu mai are în sufletul meu aceeaşi formă ca atunci când eram mică şi imaginea lui severă de prin icoane îmi părea doar ceva impersonal ca o carte de joc. Totul era un joc atunci, nimic cu adevărat dureros sau serios. Probabil că acesta este avantajul jocului : nefiind real nu doare. Mereu am jucat cel mai bine jocurile sociale în care credeam că nu am ce pierde, atunci când miza mi se părea intangibilă şi ştiam că nu îmi aparţine ca să o risc într-un joc. Când ai ce pierde jocul e mai greu şi joci mai prost. Eşti adult, acumulezi, te ataşezi. Rişti. Ţi-e frică. Cred că nu îţi poate fi frică niciodată, dacă nimic nu mai valorează suficient pentru tine încât să crezi că îl poţi pierde. Şi totuşi reuşim să trăim în frică mereu. Nu pentru că pierderile noastre ar fi atât de mari, ci pentru că vrem să le vedem ca fiind dureroase. Falsele idealuri ( căci sunt tangibile ) materiale, o mulţime de noţiuni complexe şi abstracte cum ar fi admiraţia, renumele şi poziţia socială, tot ceea ce am clădit pentru a da nume frustrărilor noastre, nu generează decât gelozii de moment care devin nule în faţa unui eveniment afectiv important. Luptăm, e o forfotă şi un vacarm imens în afara noastră şi în noi şi alergăm fără să ştim unde zi de zi. Pentru că jocul înaintează şi noi nu trebuie să pierdem nimic. Poate că nu mai ştiu nici eu exact ce este valoros pentru un om, pentru că nu aş putea numi acum altceva mai important decât Sinele însoţit de linişte şi de înţelegere ( cumul de cunoaştere şi toleranţă care rezultă în dobândirea înţelepciunii de a putea iubi necondiţionat ). "Dragostea" e doar în concept vandabil din filme şi din cărţi cu femei şi cu bărbaţi care transformă tragicul în artă.