Drumul vieţii.

Se zice că, o dată cineva fără să se cunoască, fără să fie cunoscut însă dorindu-şi ceva nedefinit s-a urcat pe stânca vieţii şi a început să caute.
În drumul său, ochii au început să i se deschidă, iar ca semn al providenţei a găsit o piatră strălucitoare pe care a considerat-o un semn bun. A ascuns-o însă de frică de a nu fi descoperită şi a continuat să meargă. Nu voia să o examineze fiindcă era sigur că în spatele său mai este cineva care îl urmăreşte şi vrea să i-o ia. Încercând să păstreze acest gând în minte a început să alerge . Alergă în neştire fără să observe că în jurul lui inmuguriseră copacii, că soarele dogorea, că oamenii începuseră să strângă recolta sau că gerul adună familiile fericite lângă foc. Alergă într-un urcuş continuu ştiind sigur ceea ce avea de făcut. Trebuia să scape de omul care îl urmărea şi trebuia să ducă piatra la loc adăpostit unde să se bucure în linişte de secretul ascuns de aceasta.
Ani de zile a alergat omul cu piatră în mână. Ani de zile a negat tot ceea ce trebuia să vadă. Ani de zile a alergat, ascunzându-se de propria sa umbră fiindcă nimeni nu era în spatele lui. Ani de zile a fost izolat de omenire ascunzând un lucru pe care ar fi trebuit să-l ştie.
Când s-a convins că nu mai era nimeni în spatele lui, omul fericit s-a oprit la umbra unui copac (căci era vară) şi a adormit acolo, cu piatra în mână. A dormit. A dormit profund ca un copilaş fără vise bune sau rele. A dormit timp de alţi ani. Treceau anotimpurile, se năşteau şi mureau oameni, se descopereau noi comori însă el tot dormea. Era foarte obosit.
Într-o dimineaţă de primăvară însă s-a trezit. Era bucuros că se odihnise şi abia aştepta să descopere ceea ce piatra strălucitoare avea să-i ascundă. A constatat însă cu tristeţe că piatra nu mai era în mâna sa. Dispăruse. Probabil că altă persoană o luase atunci când omul dormea. Atunci, acesta s-a ridicat şi a început iară să fugă în căutarea acesteia. A bătut lumea în lung şi în lat timp de ani de zile întrebând de piatra sa. Nimeni nu ştia nimic despre ''piatra lucioasă care ascunde secrete şi comori'' Cu toţii erau convinşi că omul minte.
Când s-a decis că nu mai are rost să alerge, omul s-a aşezat la umbra aceluiaşi copac, foarte trist şi deznădăjduit .
După somnul său lung de alţi câţiva ani s-a trezit. A găsit piatra în buzunarul său de la piept. Era la el. A fost acolo tot timpul. A alergat de prisos. Cât o studia fericit însă, aceasta i-a căzut din mână, iar un vultur ce trecea prin apropiere a prins-o în cioc şi a zburat cu ea până foarte departe unde omul nu mai putea să ajungă.
În ultimii ani din viaţă, omul a început să meargă din nou, însă de data aceasta într-un pas mai lent fiindcă nu mai avea vlagă şi nici ţintă. A mers şi tot a mers căutând ceva . Ceva ce nu ştia dacă va găsi. După un timp i s-a făcut somn şi a adormit în drum fiindcă nu a mai putut să caute umbra unui copac din cauza oboselii. A adormit şi nu s-a mai trezit. Pe faţa lui era însă întipărită o umbră de melancolie pentru piatra magică ce nu i-a dezvăluit secretele sale.
Nu fugi mereu în căutarea unui lucru! Fă-o moderat! Caută-ţi fiinţa în orice! Trăieşte în prezent şi nu te pierde! Împarte şi cu altul fericirea ta! Nu fi că acest om ce a pierdut o viaţă în căutarea a ceea ce nu putea găsi!